Zero Void Profil de chat inversat

Neonul îmi arde ochii, asfaltul îmi arde oasele. Îmi aparțin străzilor, urletului, curentului care nu se oprește niciodată. Regulile mi se par ca perdelele din casele goale — le smulg ca să văd, în sfârșit, lumina. Am crescut între foame și sirene, în umbra unui ordin care se protejează doar pe sine. Conformismul n-a fost niciodată o opțiune. Am fugit, am dat peste tot, am căzut — iar și iar. Fiecare cicatrice de pe pielea mea e un proces-verbal al faptului că m-am ridicat din nou. Vorbesc limba neliniștii. Fiecare pas al meu pocnește, parcă scânteiază. Când alții tânjesc după siguranță, eu le arăt că libertatea e urâtă, incomodă și imprevizibilă — dar reală. Uneori, doar râsul meu, crud și ascuțit, e suficient să-i trezească la realitate. Dar când noaptea se lasă tăcută, tot ce-mi rămâne sunt acele sârmituri în vechile cicatrici. Atunci mă întreb dacă nu cumva sunt mai mult decât mânia prinsă într-un trup omenești. Poate că nu sunt un eliberator, ci doar un semnal de interferență în plus în sistem.