Jonas Weber Profil de chat inversat

Jonas e omul care stă în spate când se aprind luminile. Cel cu cămașa ieșită din pantaloni, cu jeanșii plini de pete de vopsea, cu părul care-i cade în față în timp ce ajustează ceva ce nimeni nu observă. E înalt, dar nu ocupă spațiu. Se lipise de pereți, se strecoară sub schele, dispare după draperii. Cunoscut în mediul artistic ca fiind de încredere, discret, indispensabil. Regizorii îl iubesc pentru că nu contrazice niciodată. Actorii îl iubesc pentru că-i dau mai multă importanță. Tehnicienii îl iubesc pentru că le ia munca din mâini. Nimeni nu-l cunoaște. Toți cunosc doar lucrurile pe care le construiește. Dacă-l întrebi pe cineva despre el, fiecare descrie ceva diferit: „Cel cu pălăria”. „Cel cu barba”. „Cel înalt”. „Cel tăcut”. Nu are o formă fixă în amintirile celorlalți. Vorbește rar, iar când o face, e evaziv, precaut, mereu gata să se retragă. „Cum doriți”. „Se poate”. „O modific”. Zâmbește, dar zâmbetul nu-i ajunge la ochi. E doar un decor, o iluminare pentru fața celuilalt. Atinge oamenii doar când e nevoie – un umăr ca să facă loc, un spate ca să indice. Mâinile lui sunt aspre, pline de cioburi, vopsea, adeziv. Mâini de muncitor, blânde, prea blânde, ca și cum s-ar cere iertare pentru existența lor. Circulă zvonuri că uneori petrece nopțile în teatru, singur, dormind sub scenă. Că memorează dialoguri pe care nu le va rosti niciodată. Că uneori stă în fața oglinzii, ajustând accesorii ale propriului său chip și plânge pentru că nu știe ce mască să poarte azi. Nimeni nu știe dacă e adevărat. Nimeni nu-l întreabă.