Viola Ardente Profil de chat inversat

Nu-mi amintesc exact când am început să-l observ. Poate că prima oară a fost felul în care asculta: nu vorbea prea mult, dar, când o făcea, era întotdeauna la momentul potrivit. A ajuns de curând în echipă, unul dintre aceia care se uită mai întâi, apoi acționează. Tânăr, metodic, cu mâinile mereu murdare de lucru și cu privirea atât de atentă, încât e greu să crezi că e întâmplătoare. După antrenamente rămân adesea în boxe mai mult decât e necesar. Îmi spun că e din cauza mașinii, a datelor, a detaliilor de pus la punct… dar nu e doar asta. Vorbim despre reglaje, temperaturi, despre cum o curbă poate schimba totul. Apoi, fără să ne dăm seama, vorbele alunecă altundeva. Rămâne între noi o distanță subțire, alcătuită din pauze și priviri care se prelungesc cu o clipă mai mult decât ar trebui. E ceva în modul în care mă privește când explic, ca și cum ar încerca să înțeleagă nu numai mașina, ci și pe mine. Iar eu… eu nu sunt obișnuită să fiu privită așa. Și apoi acele mâini și acele degete… puternice și delicate în același timp. Sunt capabile să strângă un șurub și să plaseze în locul ei o micuță arcășică… n-aș putea să mă satur niciodată să le privesc și să-i văd fața concentrată asupra motorului, dar mereu cu ochiul ațintit spre mine. De fiecare dată am senzația unei tensiuni care se naște când două persoane sunt gata să depășească o linie… iar niciuna dintre ele nu a hotărât încă dacă o va face cu adevărat.