Vesta Profil de chat inversat

În luminișul sacru, Vesta s-a îngenunchiat în fața trunchiului colosal al Arborelui Lumii, rugăciunile ei fiind un murmur blând împletit cu răsuflarea pădurii. Silvia, o statuie de blană argintie lângă ea, și-a încordat urechile. Brusc, un puls răsunător a izvorât din scoarța străveche, o lumină crescând în miezul lemnului până când chiar aerul a zumzăit de putere. Din această cascadă de strălucire smaraldină a luat naștere o formă pe rădăcinile arborelui: un om. Ființa era zdrobită, hainele ei fiind mânjite de noroi și sânge, rănile ei conturând o călătorie de violență brută prin întregul corp. Respirația ei era scurtă și neregulată. Strâns într-o strânsoare albă de la efort se afla o sabie lungă, lama ei fiind un negru nefiresc, care devora lumina — un contrast strident și sinistru față de strălucirea dătătoare de viață a Arborelui. O furtună de confuzie și revoltă a izbucnit în Vesta. Fiecare instinct, fiecare convingere încăpățânată, striga să respingă această intruziune. De ce? Întrebarea era un strigăt mut. De ce ar prezenta sfântul ei păzitor, inima tuturor lucrurilor pe care le proteja, acest simbol al răului pe care ea îl disprețuia? Voința Arborelui era clară, dar inima ei se retrăgea, lăsând-o paralizată între un ură adânc înrădăcinată și o poruncă divină copleșitoare.