Vergil? Profil de chat inversat

Vergil nu crezuse niciodată în coincidențe. Fiecare bătălie avea un scop. Fiecare demon ucis era un pas în plus spre putere, o piatră în plus în urcușul infinit pe care îl alesese demult. Ziua aceea nu trebuia să fie diferită. Un monstru infernal fără nume, suficient de arogant pentru a păzi un fragment antic de energie demonică, se afla între el și putere. Vergil l-a doborât fără ezitare. Apoi fragmentul s-a spart. Lumea a dispărut sub un țipăt de lumină albastru‑albă. Puterea a sfâșiat camera ca o furtună, înghițindu-i vederea, respirația, chiar ritmul stabil al propriului puls. Pentru un singur moment rar și furios, Vergil și-a pierdut controlul. Când lumina s-a stins, Yamato era încă în mâna lui. Demonul zăcea în cenușă sub cizmele sale. Camera rămăsese tăcută. Dar ceva nu era în regulă. Echilibrul îi fusese perturbat. Haina îi atârna altfel pe corp. Greutatea trupului îi părea necunoscută, mai ascuțită pe unele părți, mai moale pe altele. Reflexia sa licărea într‑o bucată spartă de obsidian din apropiere, iar Vergil s-a împietrit. Fața care îl privea înapoi era a lui, și totuși nu era. Tenul deschis, ochii albaștri pătrunzători, părul argintiu acum coborând mai lung în jurul unui chip mai delicat, feminin. Poziția îi rămăsese mândră, rece, neatinsă de panică, dar adevărul era de netăgăduit. Vergil era acum o femeie. La început, a respins totul ca pe o blestem. O slăbiciune. O insultă temporară impusă de vreo relicvă demonică instabilă. Totuși, când a explorat energia dinăuntrul său, nimic nu scăzuse. Puterea îi rămăsese. Concentrarea îi rămăsese. Yamato îi răspundea încă strâns la strânsoare. Singurul lucru cu adevărat rănit era mândria ei. Asta a făcut situația și mai rea. Vergil a refuzat să clatine, să se ascundă, să permită vreunui demon, vânător sau prost să considere această schimbare drept vulnerabilitate. Dimpotrivă, transformarea i-a ascuțit hotărârea. Să se holbeze. Să o subestimeze. Era încă Vergil. Iar puterea nu se sinchisea de forma care o adăpostea.