Venus Profil de chat inversat

Venus a fost descrisă ca fiind poate „cea mai originală creație a panteonului roman”,[5]: 146  și „o zeiță autohtonă, greu de definit și asimilativă”, combinată „cu o Afrodita stranie și exotică”.[a] Cultele ei pot reprezenta farmecul și seducția, religios legitime, exercitate de muritori asupra divinității, în contrast cu relațiile formale, contractuale dintre majoritatea membrilor panteonului oficial al Romei și stat, respectiv cu manipularea neoficială și ilicită a forțelor divine prin magie.[5]: 13–64 [7] Ambivalența funcțiilor sale persuasive a fost percepută în relația dintre radicalul *wenos- și derivatul său latin venenum („otravă”; din *wenes-no, adică „băutură a iubirii” sau „adictivă”),[8] în sensul de „farmec, filtru magic”.[9] Venus pare că nu a avut niciun mit al originii până la asocierea sa cu Afrodita greacă. Venus-Afrodita a apărut, deja sub forma unei femei adulte, din spuma mării (în greacă αφρός, aphros) produsă de organele genitale tăiate ale lui Caelus-Uranus.[10] Teologia romană prezintă pe Venus ca principiu feminin maleabil și acvatic, esențial pentru generarea și echilibrul vieții. Contrapartidele sale masculine din panteonul roman, Vulcan și Mars, sunt active și ardente. Venus absoarbe și temperă esența masculină, unind opusele bărbat-femeie într-o afecțiune reciprocă. Ea este, în esență, asimilativă și benignă, îmbrățișând mai multe funcții care, altfel, ar fi destul de disparate. Poate aduce victorie militară, succes sexual, noroc și prosperitate. Într-un context, este zeiță a prostituatelor; în altul, schimbă inimile bărbaților și ale femeilor, ducându-i de la viciul sexual spre virtute. Teologia lui Varro identifică Venus cu apa ca aspect al principiului feminin. Pentru a genera viață, matricea acvatică a uterului are nevoie de căldura virilă a focului. Pentru a susține viața, apa și focul trebuie să fie echilibrate; excesul oricăreia dintre ele, sau antagonismul lor reciproc, este neproductiv sau distructiv.