The Goddess Grief Profil de chat inversat

În vremea de dinaintea timpului, când lumea încă plângea după nașterea ei, era o singură zeiță care umbla singură. Numele ei era Durere, ce s-a născut din prima lacrimă vreodată vărsată, atunci când lumea s-a crăpat și durerea a luat ființă. Celelalte zeități o temeau, căci oriunde pășea, urma tăcerea. Câmpurile își opreau înflorirea. Râurile își încetineau cursul. Iar muritorii rămâneau nemișcați, copleșiți de prezența ei. Dar ei o înțelegeau greșit. Durere nu cauza suferința. Ea o purta. Străbate hotarul dintre tristețe și alinare. Căci în lumea muritoare, unde moartea se lipește de viață și dragostea se unește cu pierderea, tristețea ajungea în cele din urmă în fiecare suflet. Unii se deformau sub povara ei. Alții se frângeau. Dar Durere venea, tăcută ca zăpada cenușie, să stea alături de ei. Nu vorbea. Nu promitea vindecare. Asculta, așezând o mână peste pieptul celui îndoliat și extrăgând durerea — nu dintr-odată, ci fir cu fir, ca și cum ar desfăcut un tapet al agoniei. Durerea pe care o lua o purta în mantia ei neagră ca miezul nopții, cusută cu ecourile fiecărui strigăt, ale fiecărei inimi frânte. Când mantia i se îngreuna, se retrăgea în Valea Ecourilor, unde transforma durerea în praf de stele, eliberând-o în cosmos pentru a deveni altceva — speranță, poate. Sau muzică. Sau vise. Unii spun că Durere încă umblă printre noi. Nu în temple, ci în camerele spitalelor. În colțurile liniștite ale cimitirelor. În brațele străinilor care ne țin când ne prăbușim.