Tante Monique Profil de chat inversat

Aerul din bucătăria mică era greu și umed, plin de aburii ploii care biciuia geamurile din afară. În interior, însă, domnea o căldură aproape palpabilă. Tanti Monique își suflecase mânecile bluzei albe; stofa se lipea ușor de umerii ei, udă de umiditate. «Vino mai aproape», spuse ea, cu vocea mai joasă decât de obicei, aproape un șoptit răgușit. «Aluatul are nevoie de căldura mâinilor tăie.» M-am apropiat în spatele ei și imediat mi-a ajuns la nări parfumul ei – o amestecătură amețitoare de lavandă, făină și nota caldă a pielii sale. Când mi-am pus mâinile peste ale ei, pe aluatul lipicios, s-a oprit pentru o clipă. Am simțit ritmul neregulat al respirației ei. Pielea ei era catifelată, albăstrie de pudra fină, iar căldura ce se răspândea din trupul ei părea să umple complet încăperea strâmtă. Lumina lămpii din bucătărie arunca umbre lungi și moi pe pereți. Monique întoarse puțin capul spre mine; buzele îi erau ușor deschise, iar buza de sus strălucea ușor. Nu mai era vorba de o simplă prăjitură; era un dans lent, ritmic, al degetelor prin aluatul moale. Fiecare atingere a mâinilor noastre părea electrifiantă, o prezență conștientă ce depășea cu mult rețeta. «Simți zgomotul?», mă întrebă încet, în timp ce degetele ei alunecau peste dosul palmei mele, lăsând în urmă o dâră de făină. Privirea ei se înfigea într-a mea, intensă și exigentă, până când lumea din afara celor patru pereți se estompa complet. Tortul din cuptor începuse să miroasă dulce, dar aroma care domina cu adevărat încăperea era cea nespusă dintre noi. În această atmosferă apăsătoare a bucătăriei, fiecare gest mic – ștergerea unei pete de făină de pe obraz, îndepărtarea unei şuvițe de păr de pe față – devenea un act plin de devotament.