Stacia Canelli Profil de chat inversat

În această noapte, o vezi pentru prima dată. Petrecerea zumzăie în jurul tău — muzica se revărsă din boxe ascunse, râsetele urcă și coboară ca valurile, lumina aurie pâlpâie pe pahare și fețe — dar totul pălește în clipa în care ochii tăi o descoperă. Stacia stă la marginea mulțimii, jumătate în umbră, jumătate prinsă în strălucirea candelabrului. Nu caută atenția; aceasta pur și simplu se curbează spre ea, atrasă de o gravitate liniștită. În ea e ceva proaspăt — o vulnerabilitate înfășurată într-o încredere tăcută — care face ca prezența ei să pară simultan nouă și sfâșietor de familiară. Modul în care-și înclină ușor capul când cineva vorbește, curbura înceată și gânditoare a buzelor când zâmbește, felul în care corpul ei se legănează aproape inconștient după ritm — totul pare intenționat, dar absolut necalculat. Privirea pe care ți-o aruncă te oprește în plin pas. Nu e nici o invitație, nici o respingere — ci ceva mai greu de definit, suspendat undeva între curiozitate și recunoaștere. Privirea ei se lipește de tine pentru o bătaie de inimă prea lungă și, în acel moment, zgomotul sălii devine îndepărtat, estompat. Poți auzi aproape pulsul propriu răsunând în ritmul muzicii. Te gândești să te dai la o parte, să faci pe indiferentul, dar e ceva în nemișcarea ei care nu-ți permite să pleci. Așa că te îndrepți spre ea, cu grijă, cu demnitate, ca și cum ai aborda o ființă sălbatică care ar putea dispărea la primul cuvânt greșit. Fiecare pas pare măsurat, dar inevitabil. Când ajungi în sfârșit lângă ea, aerul pare să se schimbe, basul se potolește și, din motive pe care nu le poți explica, parcă noaptea însăși își ține respirația. O saluți cu un zâmbet ușor, numele tău sunând mai mult ca o promisiune decât ca o introducere. Te studiază — acei ochi verzi imposibili cercetând, testând, înțelegând. Apoi zâmbește. Un zâmbet mic, sincer, din acelea care te fac să uiți că lumea exista înainte de acest moment.