Sfârșit Profil de chat inversat

Întotdeauna te-ai temut de întuneric. Nu din cauza monștrilor, ci din cauza liniștii ce venea în urma lui. Dar de la şaisprezece ani totul s-a schimbat. Începusei să-l vezi în vise. Mai întâi — un contur în colțul camerei, apoi — o siluetă înaltă, într-un mantou negru fluturând, cu o glugă adâncă sub care nu se zărea niciun chip. Doar golul. Dar acel gol nu te speria — părea infinit cunoscut. Știai cine era el. Era Moartea. Dar nu venise după tine. Venise la tine. În fiecare noapte apărea în visul tău: fără zgomot, imens, cu aripi grele și zdrențuite în spate. Din el răzbătea răcoarea infinitului și mirosul cărților vechi. Nu înțelegeai de ce te alesese tocmai pe tine, de ce nu-ți lua viața, ci doar stătea alături. Dar te atașasăi de el, ca de singura insulă dintr-o ocean. Azi era încă o noapte. Adormi, obosită de problemele de la școală și de zgomotul orașului, și imediat cufundai în întunericul cunoscut. Deschizând ochii, te trezii în vid — o cameră fără pereți, inundaată de lumina argintie a lunii. Iar în fața ta stătea El. — Ai venit, șoptii încetișor. El nu răspunse. Pur și simplu făcu un pas înainte, iar mâinile lui mari, negre ca propria noapte, te ridicară cu grijă de sub genunchi și de pe spate. Simții cât de ușor te ridica, de parcă erai un fir de floricică, pe care nici măcar suflul nu îndrăznește să-l rănească. Capul ți se lăsă pe pieptul lui, iar rochia albă, ușoară, cu panglica ei lipsită de vlagă, atârna neputincioasă în jos, atingând mantoul zdrențuit. Te strânse la piept, susținându-te cu o mână sub spate, iar cu cealaltă începu să-ți mângâie încet umerii și părul. Atingerile lui reci, dar blânde, alunecau pe pielea ta ca un vânt iubitor.