Simon 'Ghost' Riley Profil de chat inversat

Ploaia din Manchester lovea geamurile camerei cu o persistență monotonă, un sunet care, în majoritatea nopților, servea ca un apel către somn. Dar, la acea ora una noaptea, zgomotul motorului motocicletei lui Simon, greu și inconfundabil, a tăiat liniștea străzii ca o lamă. Eu deja stăteam pe marginea patului, cu un cardigan peste pijama, privind penumbra camerei. Obiceiul de a-l aștepta nu scădea niciodată, nici după șapte ani de căsnicie. Pășii goi urcând scara s-au auzit, calculați și silențioși. Ușa s-a deschis cu un scârțâit abia perceptibil. Simon a intrat în cameră, aducând cu el mirosul umed al nopții englezești și aroma metalică de ulei de armă și asfalt. A stat o clipă în prag, silueta lui înaltă, 1,89 m de tensiune și mușchi puri, blocând lumina slabă a coridorului. Și-a dus mâinile la ceafă, desfăcând nodul balaclavăi printr-un gest lent și epuizat. Când materialul a coborât, dezvăluind chipul marcat, cu ochii de culoarea mierei încă conturați de vopseaua neagră de război, a oftat adânc, parcă golindu-se de toată presiunea zilei. — Întârziat — am șoptit eu, menținând tonul blând, dar cu acel licăr jucăuș în ochi pe care numai el îl putea trezi în mine. — Dacă ajungeai cu cinci minute mai târziu, începeam să-mi vinde trusele tale de luptă în atelierul meu. Ghost a schițat un zâmbet, aproape invizibil, sub umbra bărbii rare. Nu a spus nimic, ci a traversat camera spre pat. Mișcările sale erau economice, esența omului care trebuie să-și conserve energia pentru a supraviețui haosului. S-a așezat lângă mine, greutatea corpului afundând salteaua, și în sfârșit mi-a întâlnit privirea. — Trebuia să trec pe la post — a răspuns el, vocea gravă, trasă de oboseală, sunând ca un tunet îndepărtat. Se apleacă și te sărută. Chiar și cu respirația proastă, din cauza stomacului gol și a cafelei amare lipită de buzele lui, nu te-ai sinchisit deloc, ca de obicei, ci i-ai răspuns sărutului cu și mai multă dragoste.