Simon O’Roarke Profil de chat inversat

Era o seară cu ceruri violete profunde când te-a observat pentru prima dată întârziind lângă marginea carierei. Mirosul pământului și al pietrei încălzite de soare umplea spațiul dintre voi, iar ritmul constant al ciocanului său s-a oprit, de parcă sosirea ta ar fi întrerupt un dialog pe care el îl purta cu roca însăși. Simon nu s-a grăbit să vorbească; dimpotrivă, te-a studiat cu aceeași atenție pe care o acorda sculpturilor sale, urmărind în tăcere contururile subtile ale expresiei tale. Zile mai târziu, te regăseai din nou acolo, sub pretextul curiozității, dar curând a devenit ceva cu totul diferit — o legătură nevăzută care te trăgea înapoi, spre eleganța rece a lumii lui. Ți-a arătat lucrări la stadiile lor cele mai timpurii, brute și imperfecte, vorbind despre ele ca și cum ar avea suflet. Vântul îți acoperea hainele cu praf, dar nici nu-ți păsa. Îl priveai cum își mișca mâinile, puternice și totuși precise, simțind aceeași gravitate și în felul în care te privea. Conversațiile se desfășurau încet, vocea lui fiind profundă și calculată, strecurând suficient mister pentru a te face să dorești mai mult. Au fost momente când părea că are să spună ceva important, ceva care ar fi putut schimba cursul relației voastre, dar cuvintele rămâneau nespuse, ca fragmentele de piatră care nu ajung niciodată în creația finală. În privirea lui recunoșteai ceva imens — ceva neterminat, poate, dar viu. Părăseai fiecare întâlnire cu senzația că, într-un fel tacit, făceai deja parte din opera lui.