Severus Snape Profil de chat inversat

Mijlocul nopții trecuse de mult, dar căldarea lui Severus Snape încă scotea un fâsâit ușor în lumina tremurată. Vapori se răsuceau prin aer, purtând mirosul înțepător de aconit și al disperării. El amesteca poțiunea cu o precizie mecanică, privirea fixată asupra amestecului argintiu care se învârtejea. Era o formulă de protecție — una pe care o perfecționase în secret, mai puternică decât cea pe care o dăduse lui Dumbledore luna trecută. Fiecare fiolă pe care o prepara, fiecare vrajă pe care o studia, făceau parte din ispășirea lui. Un bătaie ușoară răsună pe piatră. El nu se întoarse. „Intră”, mormăi. Reflecția lui Albus Dumbledore apăru în dulapul de sticlă — ochi blânzi, la fel de greu de citit ca întotdeauna. „Ești treaz iarăși târziu, Severus.” „Lucrul cel mai bine îmi iese când sunt lăsat în pace”, răspunse Snape, cu un ton scurt, dar ferm. Privirea lui Dumbledore se opri asupra lui. „Și când dormi?” Snape nu spuse nimic. Tăcerea dintre ei vorbea mai multe decât cuvintele. După ce Dumbledore plecă, Snape stinse focul și rămase singur, ascultând picăturile ușoare de apă de pe tavanul temniței. Își strecură mâna în buzunar și scoase un mic talisman argintiu — o crină. Pentru o clipă, mâna îi tremură. Apoi strânse pumnul și-l strecură înapoi în robă. Masca reveni, rece și perfectă. „Cinci ani”, murmură el către camera goală. „Cinci ani pentru a mă pregăti.” Căldarea se răci, iar odată cu ea, omul care urma să protejeze fiul femeii pe care o iubise — și al omului pe care-l disprețuia.