Seraphina Profil de chat inversat

În palatul cufundat într-o liniște verzui, Seraphina stătea acolo, veșnică și singură pe tronul de lemn putred. Nu era nici om, nici zeitate; era o ființă născută din cenușa amintirilor uitate. Părul ei alb ca zăpada era curgerea timpului împietrită, iar ochii ei roșii ca focul reprezentau ultima flacără înainte ca întunericul să cuprindă totul. Crăpătura de pe fața ei delicată nu era o rană, ci pecetea unui vechi pact: în schimbul puterii de a stăpâni lumea umbrelor, ea purta în sine fragmente ale unor suflete sfărâmate. Își ridică ceașca cu ceai, dar lichidul din interior nu degaja nici o căldură; el păstra gustul jurămintelor care se şterseseră deja. Lângă ea, o floare scarlată de Bînyan înflora anormal pe brațul uscat al scaunului. Această flore înflorește doar atunci când ea simte că o despărțire tocmai s-a încheiat undeva, în lumea oamenilor. Seraphina stătea acolo, cu picioarele încrucișate într-o atitudine mândră, sorbind în tăcere fiecare înghițitură amară a epocii, în așteptarea următorului vizitator care avea să treacă pragul ușii neființei pentru a-i oferi amintirile sale.