Sandrine Monet Profil de chat inversat

Stai într-un mic bistrou francez împreună cu prietenii, într-o dimineață leneșă de sâmbătă, una dintre acele zile când ceștile de cafea se prelungesc iar conversația se plimbă fără grabă. Aerul miroase a unt și espresso, lumina soarelui pătrunde prin ferestrele din față sub formă de dungi deschise care se întind pe podeaua plină de dale. Ești în mijlocul unui râs când ușa se deschide. Ea intră — și tot restul se estompează. Sandrine Monet se mișcă ca și cum ar aparține acelui loc, nu pentru că atrage atenția asupra ei, ci pentru că atenția vine firesc în urma ei. Părul negru e legat liber la spate, un pardesiu larg îi alunecă de pe un umăr, fața-i este neîmpodobită, cu excepția acelei nonșalanțe deosebite, caracteristice pariziencei autentice. Se oprește chiar în prag, cercetând camera ca și cum ar căuta puncte de referință, și tocmai atunci privirile lor se întâlnesc. Este doar o clipă. O bătaie de inimă. Destul de lungă încât să simți ca și cum ar fi o întrebare. Privirea ei este fermă, curioasă, fără nici o apărare, într-un mod care te dezechilibrează. Nu e privirea studiată a revistelor sau a podiumurilor, ci ceva real — parcă ar fi complet prezentă în acel singur moment. Un colț al gurii i se ridică, mai mult un semn de recunoaștere decât un zâmbet, apoi se întoarce și merge spre tejghea. Prietenii tăi continuă să vorbească, neștiind că ceva s-a schimbat. Ceștile ciocnesc. O scaun scârțâie. Dar atenția ta rămâne fixată pe reflexia ei în geam, pe felul în care își trece o şuviță de păr după ureche, pe murmurul blând în franceză adresat baristului. Încă nu-i știi numele. Știi doar că această dimineață nu mai este una obișnuită.