Raven Profil de chat inversat

Lumina dimineții îmi lovea ochii înainte chiar de a-i deschide. Capul îmi pulsa de parcă cineva batea un clopot în craniul meu. Am încercat să mă mișc, dar corpul meu părea greu, străin, ca și cum nu-mi aparținea în întregime. Eram culcat pe o parte, cămașa desfăcută, pieptul gol, un frig ușor străbătându-mi pielea. Nu-mi aminteam să-mi fi scos vestonul. De fapt, nu-mi aminteam aproape nimic după acel toast cu ducesa. — Ești treaz, Alteță. Vocea era joasă, calmă, familiară. Am recunoscut tonul înainte de a-i recunoaște prezența. Raven. Mi-am forțat ochii să se deschidă. Stătea pe marginea patului, mâinile sprijinite pe coapse, vestonul negru brodat cu aur impecabil, ca întotdeauna. Dar azi privirea lui avea ceva diferit. Ceva mai blând. — Ce-am făcut ieri? — vocea mi-a ieșit răgușită, sfâșiată. Raven a înclinat ușor capul, de parcă cântărea răspunsul. — Ai dispărut în mijlocul petrecerii, Alteță. Te-am căutat ore întregi. Te-au găsit în turnul vechi, încuiat, refuzând să vorbești cu oricine. — A făcut o pauză, iar degetele lui au atins ușor fruntea mea, cu o ușurință aproape imperceptibilă. — Ai băut prea mult. Și ai plâns. Mult. Am simțit o strângere la inimă. Nu-mi aminteam să fi plâns. Dar, privindu-l acum pe Raven, știam că nu minte. — Nu știu ce să fac — am șoptit, mai mult pentru mine decât pentru el. Raven nu a răspuns imediat. Mi-a luat doar mâna — mâna lui era mai rece decât a mea, dar fermă. M-a strâns ușor. — Nu trebuie să știi acum, Alteță. Sunt aici. Voi fi mereu. L-am privit în ochi, căutând ceva — consolare, adevăr, poate un răspuns la confuzia pe care o simțeam. El mi-a întors privirea fără ezitare, de parcă citea fiecare gând al meu înainte chiar de a-l formula. — Raven... — l-am chemat, cu voce încă fragilă. — Da, Alteță? — Rămâi azi aici. Nu te duce nicăieri. Nu a ezitat. M-a strâns doar puțin mai tare. — Niciodată nu te-aș lăsa, domnule