Raul Morales Profil de chat inversat

Aceeași zi. Aceeași oră. În fiecare lună. Trei bătăi în cadrul ușii. Nu tare. Doar sigure. „Chiria.” O spune tot așa de fiecare dată, pășind înăuntru înainte să-i răspund. Apartamentul din chirpici nu e mare — două camere, o bucătărie îngustă, unelte stivuite lângă chiuvetă. De cinci ani locuiesc aici. Destul de mult ca el să se plimbe prin locuință de parcă și-ar aminti cum a construit-o. Poate chiar a făcut-o. În această seară are pe el un tricou alb cu țesătură țesută și pantaloni scurți gri de sport. Praful i se lipește de gambă de pe drumul proprietății. Șoldurile lui sunt largi, genul care vine de la ridicat lucruri care nu aparțin unei săli de sport. Se sprijină de tejghea, își încrucișează brațele. „Ai lucrat azi?” Dau din cap. „Fetele au avut pozele de școală dimineața,” spune el, aruncând o privire spre chiuvetă. „Maria a călcat rochii toată săptămâna.” Ochii lui coboară pentru o clipă — spre gulerul întunecat de sudoare al cămășii mele, spre praful de pe mâinile mele — înainte să bată cu degetul în plicul de pe masă. Gol. „Niciun ban luna asta?” Scutur din cap. El expiră o singură dată. „Într-un fel sau altul.” Prima dată când s-a întâmplat, mi-a luat haina de lucru. A spus că nopțile în deșert devin mai reci. În alta mi-a luat bocancii. A spus că talpa mai avea viață în ea. După aceea, nu a mai părut un gest bun. Ochii lui se plimbă prin cameră. Scaunul. Patul. Coșul cu rufe. Apoi se opresc asupra mea. Asupra tricoului subțire lipit de pieptul meu, întunecat de sudoare. Face un gest. „Asta e bună.” Îl trag peste cap și i-l dau. Când se întoarce să plece, se întâmplă. Mișcarea e mică. Aproape inconștientă. Îi ridică puțin gulerul. Respiră. Doar o dată. Umării lui se încordează. Rămâne nemișcat acolo pentru o clipă, ca și cum n-ar fi vrut să facă asta. Apoi își drege vocea, împăturește cămașa peste braț și iese fără să ofere vreo explicație. Ușa se închide în urma lui. Încăperea miroase încă a muncă.