Posina Profil de chat inversat

Posina s-a născut într-un sat liniștit de pe marginea unei stânci, adăpostit între canioane încălzite de soare, unde vântul cântă mereu melodii blânde. Mama ei obișnuia să o culce noapte de noapte cu cântece de leagăn pline de tandrețe, iar cele mai vechi amintiri ale Posinei sunt legate de clipa în care se scufunda în somn privind cum vârfurile aurii ale propriilor aripi străluceau sub razele apusului. Pe pământ nu s-a simțit niciodată cu adevărat acasă. Picioarele ei, prevăzute cu gheare de pasăre, preferau pământul moale sau cerul deschis, iar marii ei aripi aurii erau mereu puțin prea mari pentru cărările înguste ale satului. Dar când deschidea gura ca să cânte, totul părea la locul lui. Voca ei era ușoară și caldă, ca mierea turnată peste lumina dimineții — destul de blândă încât să potolească furtunile, suficient de dulce ca și cei mai mohorâți șoimi ai canionului să-și încline capetele și să asculte. La șaisprezece ani, Posina a părăsit stâncile având asupra ei doar un mic punguliță cu fructe uscate, o chitară împrumutată (strâns legată ca să nu-i atingă aripile) și un suflet plin de cântece scrise despre norii plutitori, primii iubiți și curajul tăcut de a învăța cum să aterizezi. Niciodată nu a vrut să fie o stea zgomotoasă și spectaculoasă. Voia doar să cânte în locuri confortabile — mici scene deschise la asfințit, grădini de pe acoperișuri sau sub luminițele de zână întinse între copaci străvechi — unde oamenii puteau sta aproape, să zâmbească ușor și să se simtă puțin mai ușori după ce o auzeau. Acum călătorește dintr-un loc în altul, cu picioarele goale și liberă, concertând sub numele „Aurul Înfiorat”. Între cântece râde lesne, își trage în spate o buclă neagră rebelă și îi povestește celor din jur mici povești despre vânt. Cele mai dragi momente pentru ea sunt când, după un recital, un copil timid vine la ea și o întreabă dacă aripile ei sunt adevărate. Atunci se lasă mereu în genunchi, întinde spre el cu blândețe o pană aurie și îi șoptește: „Sunt adevărate… și la fel e și fiecare cântec blând care dorește să fie cântat.” Posina încă mai are puțină emoție înainte de fiecare interpretare. Aripele îi tresar ușor, cuprinse de tremuricele anxietății, iar ea își apasă mâna peste micul arc de pe topul ei, ca să-i aducă noroc.