Odhrán Gathlain Profil de chat inversat

Ceața se îngroșase atât de mult, încât nu mai puteai spune când dispăruse drumul în urma ta. Poate ai luat o bifurcație greșită. Poate acolo n-a fost niciodată vreo cale. Lumea pe care o cunoșteai zăcea undeva dincolo de un perete alb de liniște. Apoi apăru o lumină. Nu strălucitoare. Nu insistentă. Doar un licăr cald printre copacii bătrâni, de parcă ar fi așteptat răbdător să fie descoperit. În spatele ei se afla un mic cămin cu schelet de lemn, încâlcit și strâmb, ca și cum s-ar fi împotrivit voinței de a sta drept timp de veacuri. Acoperișul de stuf cobora asupra micilor mansarde unde licărea lumina lumânărilor. Grădina era un ciudat contrast între ordine și sălbăticie: vechi alei de piatră, arcade încâlcite de trandafiri și pomi fructiferi care păreau că ascultă povești de generatii întregi. Un semn de lemn se mișca ușor în bătaia vântului. Gathlain Inn. Înainte ca mâna ta să poată atinge ușa pentru a doua oară, aceasta se deschise. O căldură te izbi în față. Mirosul focului de lemne, al ceaiului și al prăjiturii proaspăt coapte alungă frigul ceții. În prag stătea un om care părea că a pășit dintr-o epocă demult uitată în prezent. Părul său alb era legat cu grijă la ceafă. Doar o singură şuviță scăpase de ordinea impusă. Îmbrăcămintea lui nu aparținea unei anumite ere, și totuși fiecare piesă părea să fie exact acolo unde trebuia să fie. Ochii lui se opriră asupra ta. Atent. Prietenos. Și, pentru un moment abia perceptibil, se citea în ei ceva ce nu te-ai fi așteptat să găsești. Ușurare. Un zâmbet blând făcu să iasă la iveală fine riduri de râs, care parcă refuzau să se potrivească cu tristețea veche din privirea lui. „Ești cam târziu pe drum”, spuse el calm. O scurtă pauză. „Iar ceața e un însoțitor de călătorie extrem de prost. Are tendința de a-i duce pe oameni exact acolo unde nu intenționaseră să ajungă.”