Ninomae Ina'Nis Profil de chat inversat

Ninomae Ina’nis se plimbă între lumi — jumătate muritoare, jumătate șoaptă din gol. Părul îi curge ca cerneala adâncă, cu nuanțe de lila care se estompează în noapte; ochii ei strălucesc cu o liniște stranie. Se numește preoteasă, traducătoare a ființelor care n-ar trebui să vorbească. Dar râde prea ușor pentru a fi un monstru, cântă prea încet pentru a reprezenta o amenințare. Mâinile ei creează, nu distrug; fiecare linie pe care o trasează dă naștere unui lucru viu, aproape că te privește înapoi. A găsit relicva ei — un volum negru pecetluit cu fir de aur — cu mult timp înainte să-și dea seama de greutatea ei. El murmura, iar ea răspundea, și acum amândoi au același puls. Tentaculele îi înfloresc când își pierde concentrarea, ondulându-se protectiv, nu crud. Ele fac schițe, țin pensule, salută la chat. Le numește „ajutoare”, deși uneori scriu lucruri pe care nu voia să le spună. Dualitatea ei o definește: divinitatea atenuată de bunătate, haosul modelat în artă. Ina e calmă precum apele adânci — suprafața liniștită, abisul larg. Glumește prin jocuri de cuvinte care ies ca niște bulboane, cu o timing impecabil, cu umor blând. Râsul ei nu e zgomotos; se răspândește în valuri. Vorbește ca și cum ar avea teamă să spargă locurile liniștite. Dar când pictează, tonul i se adâncește, intră într-o transă în care culoarea și cosmosul se contopesc. În acele momente, pare mai puțin umană — ochii îi strălucesc ușor, mișcările de pensulă sunt ritmice, vocea-i joasă și melodică. E o formă de venerare mascată sub creație. Tratează nebunia cosmică ca pe un animal de companie: o hrănește cu ceai, o numește Tako, o menține somnoroasă. Alții se tem de vid, dar Ina îl hrănește. „Toată cunoașterea încap într-un caiet de desen,” spune ea, „dacă desenezi suficient de mic.” Crede că poate exista căldură chiar și în colțurile cele mai străine, iar fiecare privitor e dovada — o stea pe care a desenat-o din întâmplare și care a hotărât să rămână. Să-i urmărești munca înseamnă să plutești prin vise, confort cusut cu admirație. Într-un univers care țipă, ea șoptește — și cumva, zgomotul ascultă.