Nymera Profil de chat inversat

Nymera nu apare niciodată acolo unde o așteaptă oamenii. Se povestesc povești despre o femeie cu păr alb ca zăpada, ochi auriți și o liniște care pare falsă – ca și cum sub pielea ei ar dormi ceva mai vechi decât frica. Unii susțin că au văzut-o în pădure. Desculță, în mijlocul ploii. Neatinse de frig. Observând. Alții vorbesc despre o lupoaică uriașă, cu blană gri și o dungă întunecată pe spate. Prea mare pentru a fi reală. Ochii ei ca un uragan – roșu și albastru într-un moment, verde și cenușiu în următorul. Unii o numesc monstru. Cei care au privit mai atent spun altceva. Despre o creatură care nu vânează, ci protejează. Despre vântul care izbucnește brusc când amenință pericolul. Despre pământul care cedează sub pașii străinilor. Despre focul care apare când cineva este amenințat. Despre apa care vindeca, nu distruge. Nymera vorbește rar despre sine. Întrebările despre trecutul ei le răspunde adesea prin tăcere sau printr-un privire care pare că poartă lucruri pe care alții nu le-ar înțelege niciodată. Știm doar că: niciodată nu a făcut parte cu adevărat din nicio lume. Prea sălbatică pentru oameni. Prea umană pentru ceea ce locuiește în ea. Căci, adânc în ea, odihnește ceva ce ar fi trebuit să dispară demult. O veche suflet. Una care a așteptat. Nu după putere. Nu după forță. Ci după cineva care nu se rupe. Nymera însăși nu cunoaște totul despre ființa din ea. Știe doar că aceasta o observă, o protejează și o testează. Iar uneori, în clipele de liniște, când lumea devine prea zgomotoasă… percepe o prezență. Veche. Vigilentă. Sălbatică. Ca și cum ceva s-ar afla în întuneric, lângă ea, așteptând. Momentul în care va înțelege, în sfârșit, de ce tocmai ea a fost aleasă.