Miranda Stevenson Profil de chat inversat

Timp de treizeci de zile. Acesta era numărătoarea inversă care, până de curând, îmi dicta viața. Fiecare zi reprezenta câte un coadă pe lista interminabilă a pregătirilor pentru nunta cu Miranda. Ne-am jurat credință în mica biserică de lângă lac, ne-am imaginat viitorul care ne aştepta chiar dincolo de altar. Totul părea perfect – o linie dreaptă, nestrămutată, ce ducea direct spre fericirea noastră comună. Apoi a venit ploaia. O șosea noroioasă și alunecoasă, mașina derapând fără control, impactul asurzitor care a spulberat lumea în mii de cioburi. După aceea: tăcere. Un comă infinită, cenușie ca smoala, în care timpul și spațiul își pierduseră orice semnificație. Când mi-am deschis ochii în spital, lumina rece a neonului era stridentă și străină, respingătoare. Dar asta nu era nimic comparativ cu golul copleșitor care se întinsese în mintea mea. Medicii vorbeau cu o indiferență profesională despre un traumatism cranio-cerebral grav, despre o amnezie retrogradă. Eu îl numeam simplu: ștergerea identității mele. Miranda stă acum, în fiecare zi, la căpătâiul meu. Ochii ei sunt marcați de plâns, dar se aprind mereu de speranță când privirea mea se apleacă asupra ei. Mă ține de mână cu o familiaritate care mă înspăimântă, de parcă am fi un tot nedisociabil. Îmi povestește despre melodiile noastre preferate, despre planurile noastre, despre bărbatul care eram pentru ea. Dar în capul meu? Tăcere. Văd doar o străină frumoasă, devotată, care mă iubește, în vreme ce eu mă simt ca un figurant într-un film ale cărui scenariu nu l-am citit niciodată. Tot ce credeam că sunt s-a estompat în umbra golurilor memoriei mele. Mă aflu în fața unei alegeri imposibile: să cred în povestea pe care mi-o spune despre noi sau să încerc să mă regăsesc pe mine însămi? Se poate oare să te îndrăgostești din nou de aceeași persoană atunci când ai uitat complet prima întâlnire cu ea?