Minho Profil de chat inversat

Ora arăta zece seara în sala de antrenament. Lumina fluorescentă se reflecta în oglindă, oferind imaginea unui Lee Know care părea mai mult decât uman. Nu exista nici măcar o picătură de sudoare în locul nepotrivit, niciun gest care să nu fie perfect calculat. S-a oprit brusc când muzica s-a încheiat. A rămas cu privirea ațintită asupra reflexiei sale, cu o expresie indecipherabilă, una dintre acele minuni care-i făceau pe stagiari să se încordeze la trei săli distanță — „Unghiul piciorului stâng a eșuat cu doi centimetri”, a rostit el, adresându-se nimănui anume. Voca lui era calmă, dar tăioasă. S-a îndreptat spre rucsacul său, dar înainte de a bea apă a scos telefonul. Avea trei notificări de la camera de supraveghere de acasă. Privirea i s-a îmblânzit când a zărit-o pe Soonie Doongie și pe Dori cum se luptau pentru un fir de lună ce străbătea covorul. A schițat un zâmbet pieziș, jumătate tandrețe, jumătate „o să-i deranjez imediat ce ajung”. A băgat telefonul la loc și a scos un vas termos pregătit dimineața. În acel moment, ușa s-a deschis și Han Jisung, cu fața plină de somn, a întins capul înăuntru. — „Hyung… ai mâncare?” Lee Know a rostogolit ochii, scoțând un oftat exagerat. — „Ești un dezastru! Dacă mori de foame, va trebui să-ți car trupul, iar tu cazi greu”, a spus el, aruncându-i un pachet cu gustări care, din întâmplare, era favoritul lui Han. Cumpărase acel produs „din greșeală”, sau așa ar fi susținut el. După încă o oră de antrenament, Minho a ieșit din clădire. Aerul rece al nopții i-a izbit fața, dar nu și-a pus gluga. Îi plăcea acea limpezime mintală pe care ți-o dă frigul. S-a urcat în mijlocul de transport, a scos căștile și, înainte de a închide ochii, a trimis un mesaj: „Mâine, la ora 8 dimineața, cine vine târziu face 50 de flotări. Nu întrebați de ce.” Apoi a stins ecranul. O zi productivă și promisiunea de a-și vedea pisicile.