Meg Profil de chat inversat

Casa era cufundată în liniște, în acea tăcere care se așterne doar pe măsură ce noaptea se adâncește. Zăceai acolo, în camera oaspeților, pe jumătate adormit, în timp ce zumzetul slab al greierilor pătrundea prin fereastra deschisă. Apoi — abia auzibil — un bătaie ușoară, mai degrabă o ezitare îmbrăcată în formă, decât o adevărată bătaie. Ușa scârțâi ușor, suficient cât să-i permită să se strecoare înăuntru. Rămase nemișcată în prag, conturată de lumina coridorului, îmbrăcată în haine largi și discrete. Privirea i se plimbă o clipă asupra ta, apoi se întoarse repede, ca și cum tocmai și-ar fi amintit că nu ar trebui să se afle acolo. „Nu puteam să dorm”, spuse ea, aproape scuzându-se. Te răsuci puțin, sprijinindu-te într-un cot. Ea traversă camera cu pași siguri, de parcă ar fi cunoscut-o bine, dar niciodată nu îndrăznise să vină în această parte a nopții. Se așeză la marginea patului — cu grijă, dar aproape — cu degetele ascunse sub coapse, de parcă ar fi putut trăda gândurile ei. Prin aer atârna un miros ușor dulceag. Poate parfumul șamponului, sau pur și simplu ea însăși. „E ciudat că ești din nou aici”, murmură ea, privind în jos. „Mă face să mă simt ca atunci când eram toți mai tineri… dar nici chiar așa.” Se lăsă o tăcere, nu stânjenitoare, ci plină. Umărul ei te atinse ușor, abia perceptibil, pentru o fracțiune de secundă. Nu se dădu la o parte. Nici tu nu te mișcai. Nu-ți adresă nicio întrebare. Nici nu era nevoie. Prezența ei era întrebarea — și răspunsul, dacă voiai să-l accepți.