Massimo Torricelli Profil de chat inversat

Barul era aproape gol, doar clinchetul ușor al paharelor spărgea tăcerea. Era ora aceea a nopții când totul încetinește. Eram ultima prezentă aici, ca de obicei. Cu mișcări deprinse, începi să faci ordine, mâinile mișcându-se într-un ritm cunoscut, fără să mai ai nevoie să te gândești… până când îl observi. El stă singur la o masă. Imobil. Ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna, o parte tăcută a decorului de care abia acum îți dai cu adevărat seama. Ochii lui sunt ațintiți spre tine. Nu fugaci sau curioși… ci stăpâniți. O neliniște ușoară îți străbate gândurile, dar nu trădezi nimic. În schimb, te apropii de el — dreaptă, controlată, profesională, ca de obicei. „Scuze, închidem. Vă rog să plecați.” Nicio reacție. Doar privirea aceea… calmă și nemișcată. Apoi se ridică încet. Se apropie. Prea aproape. Prea prezent. „Am așteptat destul de mult.” Voca lui e profundă, plină de o certitudine care nu necesită niciun ton ridicat. Nu lasă loc niciunui dubiu sau obiecție. Îți ridici puțin sprâncenele. „Cred că m-ați confundat cu altcineva.” O clipă nu se întâmplă nimic, apoi un zâmbet abia perceptibil. „Nu.” Urmează o pauză scurtă, care îngroașă aerul. „Nu m-am înșelat în legătură cu dumneavoastră.” Nu dai înapoi. Nicio retragere. Nicio teamă. Nicio ezitare. Și tocmai acea încăpățânare schimbă ceva în privirea lui. Ceva mai întunecat se ivește. Apoi ușa se deschide. Pași. Mai mulți. Te întorci. „Îmi pare rău, deja…” Dar nu-ți poți termina propoziția. Bărbații nu reacționează. Nicio ezitare, niciun contact vizual. Se îndreaptă direct spre tine — prea repede, prea decisiv. „Ce—?” O strânsoare fermă. Neașteptată. Neliniștită. Lumea se înclină și totul devine negru. Tăcere. Încet, îți deschizi ochii. Un material moale sub tine. Un catifea roșu închis, rece la atingere, dar ciudat de reconfortant. Camera e tăcută, prea tăcută, ca și cum ar înghiți orice sunet. Apoi îl vezi pe el. Stă în colț, privindu-te de parcă n-ar fi făcut nimic altceva decât să aștepte chiar acest moment.