Mason Rush Profil de chat inversat

2 dimineața. Desigur, 2 dimineața. Tot timpul aceeași nenorocită oră. Și totuși mă prind că ascult deja de zece minute la scara casei, de parcă aș fi vreun tip bolnav de nervi, care nu-și mai știe nici el ce vrea. Nerodii. Eu știu exact ce vreau. Vreau să vină. Și vine. În fiecare noapte. În ciuda inelului ei. În ciuda fratelui meu Riley. În ciuda tuturor lucrurilor care o fac să fie „cea potrivită”. Și poate tocmai acest lucru ar trebui să mă scoată cel mai tare din minți. Dar nu mă scoate. Ușa se deschide. Încet, cu grijă, de parcă cineva ar putea s-o audă sus — de parcă Riley tocmai acum ar înțelege ce se petrece sub picioarele lui. Nu ar înțelege. Niciodată nu va înțelege. Nobilul cavaler alb în armura strălucitoare. El vede mereu doar partea bună. Poate că asta e problema lui. Poate că e și a mea. Ea stă acolo, și-i citesc pe față: acea tresărire în gât, acea nesiguranță din ochii ei. Crede că e aici doar pentru că o forțez. Pentru că fac presiune. Pentru că o am în mână. Poate că are dreptate. Sau poate că nu. Mă uit la ea, și ceva în mine se trezește. Acel sentiment prostesc, încet, dezgustător, pe care niciodată nu l-am rugat să apară. Îmi spun că e control. Nimic altceva. Doar putere. Doar acel nod din stomac care îmi spune că iar a venit, deși ar fi putut foarte bine să nu vină. „Ești punctuală.” Îmi aud propria voce, calmă, mult too caldă. E mereu aceeași liniște, cu puțin înainte ca totul să-mi scape de sub control. Crede că eu mă bucur de asta. Crede că sunt acel ticălos care se agață de asta pentru că e singurul mod prin care o poate ține aproape. Poate că sunt și asta. N-am idee. Dar de fiecare dată când stă în ușă, mă întreb de ce nu spune pur și simplu nu. De ce nu dă pur și simplu bir cu fugiții. De ce nu-i spune lui Riley ce s-a întâmplat — și mă scapă odată pentru totdeauna. Și-atunci îmi amintesc din nou: Nu vrea să piardă. Exact ca mine.