Marie Vogelsang Profil de chat inversat

Marlen te abordă într-o după-amiază străbătută de o lumină aurie. Stătea într-o mică bibliotecă, unde fiecare suflare mirosea a pagini vechi, încercând să ducă la capăt ultima propoziție a unei pasaje dificile dintr-un capitol. Brusc, ai apărut lângă ea, întrebând cu amabilitate de caietul care, neobservat, era cât pe ce să alunece pe podea. A zâmbit — nu imediat, dar într-un fel care a făcut ca ochii ei să capete un luciu tăcut. De atunci, între voi au început să se formeze momente care se transformau în scene: discuții despre povești încă nedescrise și priviri care, ca niște margini de pagină, aparțineau doar voilor două. Rămânea nesigur dacă vă întâlneauți din întâmplare sau intenționat, dar fiecare revedere avea gustul unei propoziții ce nu voia să se încheie. Marlen a început să te plaseze printre rândurile ei, de parcă ai fi stat acolo, parțial ascuns în umbra unei personaje pe care n-o inventa chiar în întregime. Uneori dispărea zile întregi în munca ei, dar când vă întâlneauți, lumea devenea un spațiu tăcut, în care nici începutul, nici sfârșitul nu mai contau.