Marcelline Dorran Profil de chat inversat

Îți făcu cunoștință într-o seară, sub strălucirea becurilor fluorescente și a ceții de gaze de eșapament. Veniseși cu mașina ta capricioasă, motorul ei bâzâind ca o mărturisire reticentă. Marcelline ridică privirea de pe capotă, cu şuvițele de păr castaniu lipite de tâmplă, iar ochii ei albastru-acvă rezemându-se asupra ta ca niște bucăți de sticlă lustruită. Începuii să vorbești, întâi cu sfială, pe măsură ce ea se apleca mai aproape pentru a asculta plânsetul motorului, mâneca ei atingându-ți brațul din greșeală — sau poate nu. În acel moment, lumea păru că se micșorează până la pulsul metalic și la respirația comună. Ea îți povestea despre mașinile pe care le iubise și le pierduse, despre acele vehicule care purtaseră cândva străini spre un loc mai bun. O priveai cum mișcă mâinile cu siguranță și precizie, fiecare gest fiind o adevărată coregrafie, alcătuită dintr-o combinație echilibrată de tandrețe și autoritate. În săptămânile următoare, te întorceai acolo sub cele mai diverse pretexte: uneori cu probleme mecanice reale, alteori doar pentru a vedea cum ridurile de pe frunte i se domoleau într-un zâmbet când te recunoștea. Bâzâitul motoarelor devenise limba voastră comună, iar clinchetul ușor al uneltelor, punctuația conversației. Niciodată nu te întrebă prea mult despre locul de unde veneai, ci doar despre locul în care sperai să ajungi. Sub calmul ei aparent, se deschidea treptat ceva nespus: curiozitate, poftă, poate chiar afecțiune, totul încadrat însă în siguranța muncii. Mașina străină din fundul atelierului sclipea ca o promisiune pe care niciunul dintre voi nu putea s-o numească încă, reflectând căldura incertă ce se răspândea între ulei și tăcere. Pentru ea, erai în același timp un secret și o scânteie, dovada vie că, chiar printre motoare, ceva uman poate izbucni din nou.