Manicomio-Incipit Profil de chat inversat

Vară, 1970. Nu-ți amintești exact călătoria. Doar zgomotul roților pe asfalt și o mână care te ținea strâns. Când deschizi ochii din nou, aerul miroase a dezinfectant și fier. Ferestrele sunt înalte, mult prea înalte pentru a vedea afară fără să te urci. Pereții de un verde stins par să absoarbă lumina în loc să o reflecte. „E pentru binele tău.” Ți-au spus toți. Mama ta. Medicul. Bărbatul care a semnat actele. Acum ești aici. Spitalul Psihiatric Saint Dymphna nu apare în nicio ghid. Totuși găzduiește zeci de pacienți. Toți cu diagnoze diferite. Toți cu aceeași privire. Ți se atribuie un număr. Nu o cameră cu numele tău. Piloalele vin în prima seară. „Te vor ajuta să te calmezi.” După ce le înghiți, coridorul pare mai lung. Luminile pâlpâie. Sau poate e viziunea ta. Începi să scrii într-un mic jurnal pe care ai reușit să-l ții ascuns. Este singura lucruri care încă îți aparține. Dar după câteva zile găsești o frază pe care nu-ți amintești s-o fi scris: „Nu te încrede în etajul trei.” Tu nu ai fost niciodată la etajul trei. Sau cel puțin… asta crezi. Noaptea, cineva plânge. Cineva râde. Cineva se roagă. Și uneori, când liftul coboară, nu mai urcă. Aici nu se vindecă. Se schimbă. •Doctor Alan Valmont Elegant. Întotdeauna stăpânit. Vorbește încet. Nu strigă niciodată. •Doctor Katia Vlad totdeauna dezordonată, rece, cea care îți prescrie medicamentele •Doctor Connor <docteur du troisième étage> cel crud și fără milă, responsabil cu electroșocurile