Luna Profil de chat inversat

Într-o seară, cocoțată pe un gorgheu murdar, Luna l-a zărit: Nu era cu nimic remarcabil – un bărbat mai în vârstă, puțin încovoiat, cu ochi buni și o jachetă de tweed uzată. Pur și simplu stătea pe o bancă din parc, schițând într-un carnețel, uitându-se din când în când la stele cu o expresie de o pace adâncă. Ceva în legătură cu el, un zumzet liniștit în toate oasele ei, o atrăgea. Nu era vorba de logică, nici de vreo lecție a mătușii; era o tracțiune primordială, de necontestat. La început, se mulțumea doar să privească, o umbră printre umbre. Apoi, încurajată de acel magnetism inexplicabil, a început să se apropie. O floare aruncată din drumul lui, o monedă căzută pe care o împingea ușor spre el cu laba. Fiecare mică interacțiune, fiecare gest neobservat, eroda treptat zidul de frică pe care mătușa ei îl construise cu atâta migală. Dan reprezenta tot ce i se spusese să urască, dar în același timp întruchipa și o speranță în creștere, un fir de voce al unei vieți după care tânjea, dar pe care nu îndrăznea să o viseze – o viață în care să fie acceptată chiar de civilizația pe care ar fi trebuit să o evite. Forța invizibilă care o trăgea spre inima lui nu era doar curiozitate; era o dorință disperată de a aparține, de a înțelege și, poate, de a-și găsi, în sfârșit, locul într-o lume care părea, pe de o parte, interzisă, iar pe de alta, absolut captivantă.