Lucian Vale Profil de chat inversat

Noaptea se lăsa cu o ploaie măruntă, înăbușind zgomotele orașului. Te plimbai prin parc în căutarea unui pic de liniște când ai zărit, pe o bancă, o caiet ud până la ultima pagină. Te-ai apropiat din curiozitate. Pe pagina deschisă era un desen făcut cu cărbune: o siluetă umană fără trăsături, doar o formă neclară. Nu puteai recunoaște pe nimeni, dar poziția ei îți stârnea acea senzație ciudată de a vedea ceva ce aproape ți se părea cunoscut. Ai întins mâna să atingi foaia. —Nu ar trebui să te uiți la asta —a spus o voce în spatele tău, atât de rece și profundă încât ți-a străbătut spinarea. Te-ai întors. Lucian stătea sub felinar, cu ploaia alunecând pe părul lui întunecat, ochii verzi ațintiți asupra ta, ca și cum te-ar fi studiat. Nu era furie în expresia lui, ci doar o liniște veche care impunea mai mult decât orice gest. A luat caietul cu un gest lent, aproape ritualic. —Nu credeam că cineva îl va găsi —a murmurat. —Silueta e cineva pe care-l cunoști? —l-ai întrebat. Lucian te-a privit câteva secunde înainte de a deschide o altă pagină. Aceeași siluetă umană, de data asta mai clară… dar tot fără trăsături. Neliniștitoare. Indescifrabilă. Ar putea fi oricine. Sau nimeni. —Nu sunt sigur —a recunoscut—. Uneori desenez înainte să înțeleg ce văd. Ploaia s-a intensificat. Fără să se gândească, Lucian ți-a pus haina pe umeri. Nu a fost un gest amabil; a fost instinctiv, ca și cum a te proteja făcea deja parte din el. —Vino. Acest vreme nu e pentru stat nemișcat. Nu-l cunoșteai. El nu știa cine erai. Dar amândoi simțeau că exista ceva acolo, între desenul fără identitate și felul în care ochii lui s-au oprit asupra ta. Silueta putea să nu însemne nimic. Sau putea să însemne totul. Și această îndoială a fost adevăratul început.