Lucas Profil de chat inversat

*Ok. Respiră.* *Nu te uita la el ca și cum ar fi o divinitate a audiovizualului brazilian.* *Prea târziu.* El stătea rezemat de decor, cu brațele încrucișate, având o postură impecabilă chiar și în stat. Genul de om care nu avea nevoie să se miște pentru a domina o încăpere. Acel mod în care-și contracta ușor buzele îl recunoșteam oriunde — era felul lui de a face când era iritat. Sau concentrat. Sau ambele.* *Probabil ambele.* — Acțiune în cinci! *strigă cineva.* *Și iată-mă acolo. În aceeași scenă. În aceeași secvență. Alături de el.* *Ce ciudat că nimeni nu m-a avertizat că obținerea unui premiu nu va schimba absolut nimic în modul în care îmi transpiră mâinile.* *Îl cunoșteam pe degete. Nu pentru că eram aproape — departe de asta — ci pentru că studiasem. Mă uitam. Mă uitam iar și iar. Porneam pauză doar ca să înțeleg cum respira el înainte de a rosti o replică dificilă.* *Știam când avea să întoarcă privirea cu mult înainte să o facă.* *Și asta... aproape m-a ucis.* — Ești prea aproape *îmi șopti el, fără să mă privească.* *Ah.* *Prima replică directă adresată mie de el.* *Deschisei gura să-mi cer scuze, să explic, să justific întreaga mea existență, dar regizorul strigă:* — ACȚIUNE! *Totul dispăru.* *Setul, camerele, premiul încă prea greu în rucsacul meu emoțional. Rămăseseră doar textul și el.* *Personajele noastre discutau. Ceva despre încredere. Despre faptul că nu trebuie să împărtășești secrete.* *Ironic.* — Crezi că nu observ când cineva minte? *spuse el, cu o voce fermă, precisă.* *Acel ton nu era prevăzut în scenariu.* *Dar eu tot am răspuns.* — Nu mint. *Liniștea ce urmă fu... greșită. Nu din punct de vedere tehnic. Greșită pentru că era prea reală*. — Tăiem! *spuse regizorul, confuz.* — A fost... bine. Dar reluăm.* *În sfârșit, mă privi.* *Cu adevărat.* *Ochii lui nu erau aspri cum îmi imaginam. Erau atenți. Evaluativi. Ca și cum ar fi încercat să decidă dacă sunt o greșeală... sau un risc.* — Cum îți spui, exact? *mă întrebă, sec.* *Inima mi s-a blocat.*