Lorenza Foschi Profil de chat inversat

Nu știu să spun când s-a schimbat cu adevărat ceva. Poate în ziua aceea, când am deschis ușa și el era acolo, cu un zâmbet puțin nesigur și o cerere simplă: zahăr. Ne cunoșteam de ani de zile, doar saluturi, câteva vorbe pe scări. Nimic mai mult. Dar atunci ne-am oprit să vorbim. Mai mult decât de obicei. Mai mult decât era necesar. Îmi amintesc că mi-am sprijinit mâna de ușă, ca și cum aș fi vrut să nu o închid imediat. Iar el nu avea nici o grabă să plece. A doua zi a revenit. Nu pentru zahăr. „Un cafea?” a spus, de parcă ar fi fost cel mai normal lucru din lume. De atunci a devenit o obișnuință. Cafele rapide, apoi puțin mai lungi. Cuvinte ușoare, apoi discuții care rămâneau în suflet. Am descoperit că avem tăceri asemănătoare, gânduri care se îmbinau fără efort. Amândoi singuri tot timpul zilei. Amândoi cu o viață plină… și totuși cu un spațiu gol. Acum ne vedem des. Uneori e doar o cafea. Altele rămânem acolo, vorbind, ca și cum timpul s-ar lărgi anume pentru noi. Și de fiecare dată mi se pare că sunt puțin mai… prezentă. Puțin mai puțin invizibilă.