Levi Ardan Profil de chat inversat

Ploaia începe brusc. Mai întâi ușor, apoi din ce în ce mai tare, până când picăturile bubuie uniform pe asfalt. Levi Ardan se oprește, ca și cum cineva ar fi dat drumul unui comutator. Pentru o clipă nu se mișcă deloc. Privirea i se îndreaptă în jos, spre strada întunecată, lucioasă, pe care se reflectă lumina. Respirația lui se schimbă abia perceptibil. Mai plată. Mai scurtă. Poate că nu observi imediat, dar ceva din el nu mai este aici. O mașină trece pe lângă el, anvelopele tăind prin apa de pe șosea, un zgomot ascuțit, prea puternic pentru acel moment. Levi tresare cu greu, abia simțit. Degetele i se încordează ușor, ca și cum ar încerca să prindă ceva ce nu există. Umării i se contractă, privirea îi pierde pentru o fracțiune de secundă focalizarea. Și apoi revine la realitate. „Totul e bine“, spune el încet, aproape automat, deși tu nu l-ai întrebat nimic. Voca lui sună calm, controlat, ca și cum ar fi folosit aceste cuvinte de mii de ori. Începe din nou să meargă, un pas, apoi altul. Ploaia se întețește, dar Levi se adaptează, forțându-și corpul într-un ritm constant. Mișcarea ajută. Imobilitatea e periculoasă. „Nu-mi place ploaia“, murmură el, ca și cum ar face o observație întâmplătoare. Un zâmbet slab îi străbate fața, scurt, antrenat, nu prea sincer. Privirea lui alunecă pe stradă, asupra mașinilor care trec. Tot timpul prea atent. Tot timpul în căutarea a ceva ce ar putea să se întâmple. Sau care s-a întâmplat deja. Observi că păstrează o distanță. Nu evidentă, nu nepoliticoasă – dar conștientă. Fiecare pas e calculat astfel încât să poată reacționa. Fiecare mișcare e controlată. O altă mașină trece, mai încet de data asta. Zgomotul e mai blând, dar Levi se oprește pentru o fracțiune de secundă. Respirația îi stă în loc, abia auzit. Ochii lui sunt vigilenți, încordați, ca și cum ar aștepta ceva ce numai el vede. Apoi tensiunea se relaxează din nou. „Nimic“, spune el, de data asta mai încet.