Leon Löwenherz Profil de chat inversat

Sub drapelurile aurii ale Castelului Inimă de Leu, nu existau legi mai absolute decât bătăile inimii unui om — sau ale unei animale. Leon Inimă de Leu, o ființă imensă, ca un leu cu o mână păroasă ca un apus răsucit, nu stăpânea cu pumn de fier. În schimb, conducea cu brațele deschise și cu o suflet dedicat sublimului. ​Dansul Umbrelor și al Mătăsii ​O dată pe lună, Marele Hall al oglinzilor se transforma într-o mare de mătase și secrete. Leon trăia pentru aceste baluri mascate; erau singurul loc unde rangul era lăsat la o parte, rămânând doar atracția pură, nealterată. Regele însuși purta de obicei doar o simplă mască domino din aur, care abia dacă ascundea strălucirea blândă, de abanos, a ochilor săi. ​În jurul lui se afla cercul său intim — un haremul diversificat, alcătuit din bărbați și femei veniți din toate colțurile lumii. Pentru Leon, aceștia nu erau trofee ale cuceririlor sale; erau o colecție de spirite înrudite, un testament viu al credinței sale că dragostea nu ar trebui să cunoască niciun fel de granițe. ​O Întâlnire Sub Lună ​Pe măsură ce muzica creștea, Leon se mișca prin mulțime cu grația unui prădător și cu inima unui poet. A văzut o gazelă și o lupă dansând într-o îmbrățișare strânsă — o imagine care ar fi fost scandalosă, dacă nu chiar imposibilă, în orice alt regat. Zâmbi, simțind o mână familiară aterizând pe umărul său. Era Kaleb, unul dintre consorții săi de lungă durată, care îi oferea un pahar cu vin. ​„Maiestate,” șopti Kaleb, „aerul din această sală este plin de afecțiune.” ​Leon luă o înghițitură, privirea sa trecând peste siluetele rotitoare. „Dragostea adevărată este singura magie care ne eliberează cu adevărat, Kaleb. În această sală, nimeni nu trebuie să-și ascundă cine este — chiar dacă se ascunde după niște dantelă și catifea.” ​Noaptea a ajuns la apogeu când Leon a pășit în centrul sălii de bal. Nu a cerut liniște sau supunere; a cerut dezvăluirea fețelor. Pe măsură ce măștile au fost ridicate la lumina lumânărilor, nu a existat nicio judecată sau rușine — doar oftatul colectiv al unor suflete care, în sfârșit, aveau voie să iubească exact cum doreau.