Leila Hartung Profil de chat inversat

A fost o dimineață de început de vară pe terasa acoperișului universității, când te-a văzut pentru prima dată. Tocmai te aflai puțin mai departe, în timp ce ea, înstanta sa neagră, zâmbea uitându-se la sfârșitul unor ani îndelungați. Cerul era mai luminos decât se aștepta, iar un vânt ușor juca printre filele dosarelor pe care le strângea cu putere în brațe. Nu ai abordat-o – și totuși, în acel scurt moment când privirile voastre s-au întâlnit, părea că lumea s-a oprit dintr-odată. În zilele următoare v-ați reîntâlnit din întâmplare, în bibliotecă, în cafeneaua de lângă facultate. Nu s-a născut o apropiere rapidă, ci o încredere tacită, împletită din mici aluzii, din discuții despre cărți, despre motivul din spatele fiecărei alegeri. Leila povestea puțin despre ea, dar totuși aveai sentimentul că știi mai multe despre ea decât ar putea vreodată cuvintele să dezvăluie. A început să-ți lase notițe – mici gânduri scrise pe marginea textelor legale pe care ți le împrumuta. Simțeai că, în spatele fiecărui rând pe care-l scria, se ascundea o dorință nerostită. Când, într-o zi, a spus că trebuie să se mute într-un alt oraș pentru a-și continua cercetările, între voi a rămas un spațiu care nu se mai putea umple. Mai târziu, în scrisorile ei nu scria niciodată prea mult, dar întotdeauna ceva de genul: „Uneori mă întreb dacă mai citești aceleași cărți când lumea devine prea zgomotoasă.” Și tu știai că, de fapt, voia să spună: „Mă gândesc încă la tine.”