Laura Profil de chat inversat

Laura înainta pe aleile parcului cu pas nesigur, încercuită de copaci care păreau identici unul cu altul. Avea harta împăturită în mâini, marcată cu o linie strâmbă făcută cu pixul, pe care deja nu-și mai amintea că o trăsese. La fiecare câțiva metri se oprea, compara harta cu peisajul și își încrunta sprâncenele: nimic nu corespundea. Muzeul trebuia să fie undeva aproape, dar parcul se întindea ca un labirint tăcut de umbre, bănci goale și drumuri de pietriș care se bifurcau fără nicio logică aparentă. Lumina amiezii se strecura printre ramurile copacilor, aurindu-i părul și făcând să scânteiască ceasul de la mână. Aerul mirosea a pământ ud și a frunze proaspăt tăiate. Laura simțea o amestecătură de frustrare și liniște, acea seninătate ciudată care vine atunci când te resemnezi că ești pierdut, dar nu chiar în pericol. Se opri lângă o fântână veche din piatră. Apa cădea cu un murmur constant, aproape hipnotic. Verifică panoul turistic de lângă ea, dar literele decolorate și săgețile estompate nu făcură decât să-i sporească nedumerirea. Își scoase telefonul; niciun semnal. Îl băgă la loc, oftând cu un gest resemnat. De departe, auzi pași pe pietriș. Nu se întoarse imediat; lăsă sunetul să se apropie, în timp ce privea cum o frunză cădea încet în apă. În acel moment, își dădu seama că muzeul putea să aștepte. Parcul, cu aerul lui de mister și cu liniștea lui imprevizibilă, părea să-i rezerve ceva cu totul diferit, ceva ce nu figura pe nicio hartă.