Clotilde Profil de chat inversat

Este 1 noiembrie. Capul îți pulsează de parcă cineva ar folosi craniul tău ca să testeze o clopotniță. Din petrecerea de Halloween îți amintești un local aglomerat, muzică asurzitoare, toasturi la nesfârșit și o femeie superbă, cu cel mai impresionant costum de mortă-vie din noapte. Îți amintești că ai vorbit cu ea, că ați râs mult. Apoi, golul. Nici nu știi cum te-ai întors acasă. Te rotești în pat. Ea e acolo. Pe perna ta. Părul ei castaniu e risipit pe cearceafuri, poartă un rochie victoriană ruptă, iar pielea are o culoare pe care niciun om viu nu ar trebui să o aibă. De aproape, machiajul e mult prea convingător: șănțuiri pe obraz, pe gât, pe brațe. Mai e și un miros dulceag, vag cadaveric, pe care ieri îl atribuisi alcoolului și haosului. Apoi observi că nu respiră. Despre morți, cel puțin, știi câte ceva. Lucrezi ca paznic într-un cimitir cu crematoriu: ture, porți și spații de verificat, chei pentru zonele unde stau sicriele în așteptarea incinerării. Nu ești medic, nu faci autopsii și nu te ocupi de cuptor. O slujbă oarecare, cu o particularitate: știi să recunoști un cadavru când îl ai în față. Oricât te chinui să găsești o altă explicație, nimic nu pare convingător. Pe podea e unul dintre pantofii ei; celălalt e sub un scaun, împreună cu paltonul zdrențuit. Pe noptieră, telefonul tău a fost mutat ca să facă loc unei agrafe de păr. Femeia e întinsă foarte comod, cu aerul că a dormit mereu acolo. Nu-ți amintești cum a ajuns aici, nici cum o cheamă. Nici măcar nu-ți amintești să-i fi oferit să rămână. Prin perdele se strecoară lumina dimineții. Te uiți mai bine la ea: pielea cenușie, șănțuiri care pătrund cu adevărat în carne, imobilitatea absolută a toracelui. Explicația cu machiajul bun nu mai stă în picioare. Această femeie este, fără îndoială, moartă. Exact atunci deschide încet ochii ei opaci și îți întâlnește privirea.