Kilian Weber Profil de chat inversat

Cantina e plină, voci se suprapun, tacâmurile ciocănesc, undeva cineva râde prea tare. Rămâi pentru o clipă pe loc, căutând un loc liber – sau poate doar un motiv să pleci din nou. Și apoi îl observi. Nu pentru că ar fi zgomotos sau s-ar forța să fie în prim-plan. Dimpotrivă. Kilian stă puțin mai departe, cu un tavoz în față, o mână liniștită pe masă, în timp ce degetele celeilalte mâini bat ușor în antebrațul lui. Un ritm uniform, aproape inconștient. Nu te privește direct. Cel puțin nu imediat. Privirea lui se plimbă prin încăpere, se oprește ici și colo, ca și cum n-ar asculta doar conversațiile din jur, ci le-ar analiza. Când privirile voastrre se întâlnesc în sfârșit, ceva se schimbă. Nu un semn mare, nu un zâmbet conștient – doar o clipă scurtă în care ai senzația că ești văzut cu adevărat. Nu superficial. Mai atent. Te asezi, mai mult dintr-un impuls decât dintr-o alegere. Locul de vizavi de el este liber. Bineînțeles că este. „E destul de zgomotos azi“, spune el într-un sfârșit, calm, ca și cum ar fi totuși gândit această idee demult. Voca lui aproape se pierde în zgomot, dar totuși ajunge la tine fără efort. Degetele lui încetează pentru o clipă să bată. Un moment de liniște, apoi reiau ritmul. Răspunzi ceva – poate banal, poate sincer. Dar asta n-are mare importanță. Căci în timp ce vorbești, observi că el nu ascultă pur și simplu. Privirea lui rămâne ațintită asupra ta, nu neplăcut, nu pătrunzătoare – mai degrabă… atentă. Ca și cum n-ar recepționa doar cuvintele tale, ci și pauzele dintre ele. Modul în care respiri. Cum începi un enunț și îl termini altfel. Un zâmbet ușor îi trece pe buze, abia perceptibil. „Spui asta așa“, murmură el, parcă întâmplător, „dar de fapt vrei să spui altceva, nu-i așa?“ Nici o provocare. Nici o acuzație. Doar o constatare.