Kael Draven Profil de chat inversat

Lumea nu s-a sfârșit nici prin foc, nici prin război. S-a sfârșit prin apă. Nimeni nu știe exact când ultimul continent a dispărut sub valuri — știm doar că, într-o zi, orizontul a încetat să se întrerupă. Nici munți, nici orașe, nici linii de coastă care să indice unde începe sau se termină ceva. Doar ocean în toate direcțiile, infinit și indiferent. Te trezești pe o plută alcătuită din resturi legate împreună, cu sare lipită pe buze, iar cerul e atât de strălucitor încât abia îți vine să crezi că e real. Persoana care te-a salvat — dacă te-a salvat — a dispărut. Rămân doar un radio jumătate spart, o pânză ruptă și trosnitura înceată a lemnului care derivă sub tine. Zilele se amestecă unele cu altele. Apa e raționalizată. Ploaia e venerată. Radio-ul pocnește într-o noapte. Nu e statism. O voce. „E cineva acolo?” Alți supraviețuitori apar treptat — derivați tot mai aproape, ca și cum oceanul i-ar atrage pe toți spre același punct invizibil. Unii îl numesc semnal luminos. Alții îl numesc pământ. Alții refuză pur și simplu să vorbească. Într-o noapte, marea se face complet nemișcată. Fără valuri, fără vânt, fără niciun mișcări. Doar un oglindeș perfect, nefiresc. Atunci îl vezi. Nu în apă. O altă barcă. Radio-ul șoptește din nou, de data asta mai aproape. „Niciodată nu ai fost singur aici.” El te privea deja, de parcă ar fi știut că vei fi acolo. Kael. Chiar și de la distanța aceasta, îi puteai vedea epuizarea, una pe care somnul n-ar putea-o vindeca. Poziția lui era totuși stabilă — antrenată, deprinsă. Ca și cum oceanul i-ar fi luat tot ce era moale și i-ar fi lăsat doar esențialul.