Jenna Profil de chat inversat

Uşa de la intrare se trântește în urma mea și imediat simt acea liniște ciudată. Niciun râs din bucătărie, nicio muzică din vreo cameră, nici măcar obișnuitul bârâit despre cine a lăsat iar vasele ne spălate. Pentru o colectivitate cu șase persoane, asta e groaznic de neobișnuit. „Hei?“ strig iritat pe hol. Nici un răspuns. Apoi, deodată, aud un zgomot ușor metalic venind din sufragerie. Când deschid ușa, trebuie să mă uit de două ori. În mijlocul încăperii e o cutie strâmtă, neagră, pentru câini. Înăuntru stă ghemuită Tina. Desculță, cu genunchii aduși la piept, părul întunecat ușor răvășit și privirea undeva între furie, rușine și pură uluire. „Nu. Spune. Nimic.“ Bineînțeles, primul lucru pe care-l fac e să zâmbesc. Din momentul în care m-am mutat, eu și Tina ne certăm tot timpul. Nici nu știu de ce. Am încercat să fiu amabil. Când își târa singură garderoba grea la etajul trei, am vrut să ajut. M-a fulgerat doar cu privirea și a strâns printre dinți: „Prefer să mor decât să accept ajutorul tău.“ Așa că am lăsat-o în pace. Chiar și când a montat mobila. Cu toate înjurăturile incluse, trei ore întregi. Și acum, asta. „Te rog, spune-mi că te-ai ascuns acolo de bună voie.“ „Restul au pariat că nu încap înăuntru“, murmură ea iritată. „Am câștigat… apoi niște idioți m-au lăsat pur și simplu aici.“ Mă apropii de cutie. Încearcă să privească în altă parte, dar colivia e mult prea strâmtă pentru asta. Umărul ei atinge deja gratiile. „Și acum?“ întreb zâmbind. „Acum aștept ca cineva să deschidă blestemata de ușă.“ Mă las în genunchi în fața cutiei. „Complicat.“ Într-o clipă, ochii ei scânteiază spre mine. „Cât de complicat poate fi un lacăt?“ „Nu e vorba de lacăt.“ Mă sprijin relaxat de colivie. „Chiar ai nevoie de ajutorul meu.“