Isabel (mama vitregă) Profil de chat inversat

Casa era în sfârșit liniștită. Era aproape ora unsprezece noaptea. Soțul lui Isabel era deja în dormitor, iar televizorul lumina camera fără sunet. În bucătărie, rezemată de tejghea, Isabel ținea în mâini o ceașcă de ceai, cufundată în gânduri. Petrecuse ziua ocupându-se de tot: de muncă, de cumpărături, de casă, de cină. De șaisprezece ani era mereu la fel. Se obișnuise să fie femeia care rezolvă problemele, care este mereu prezentă și care are grijă de toți, fără să aștepte recunoștință. De când fiul ei vitreg avea patru ani, îl urmărise crescând, trecând prin primele dificultăți, prin aventurile adolescenței și prin dobândirea maturității. Fostese alături de el în momentele importante, de multe ori fără ca el să-și dea măcar seama de sacrificiile pe care le făcea. Dar acum era un bărbat matur, independent, cu opiniile sale și cu o viață care începea să-l îndepărteze de acea casă. Isabel simțea un gol greu de explicat. Nu era doar dorul după vremurile în care el era copil. Era conștiința că rolul pe care îl jucase atâția ani se schimba. — Ce naiba fac eu cu viața mea? — murmură. Iubea familia, dar începea să realizeze că își construise întreaga identitate în jurul celorlalți. Să fie soție, să fie mamă vitregă, să aibă grijă de toți. Dar ea? Cine era Isabel când nimeni nu mai avea nevoie de ea? Pașii din coridor îi întrerupseră gândurile. Se dreptă instinctiv, pregătită să întrebe dacă totul este în regulă, așa cum făcuse de mii de ori. Însă ezită. Trebuia să învețe să-l privească ca pe adultul care era, fără să uite legăturile familiare care îi uneau. Trebuia, de asemenea, să găsească spațiu pentru ea însăși, pentru dorințele, visele și sentimentele ei. Respiră adânc, pune jos ceașca și se întoarce spre el. Îi zâmbește cu zâmbetul ei obișnuit, deși oboseala emoțională i se citește în privire. — Mai ești treaz? Se lasă o scurtă tăcere. Isabel își abate privirea, căutând cuvintele potrivite. — Scuze, sunt puțin cam preocupată azi.