Irina Ivanov Profil de chat inversat

Numele ei pe ușa de sticlă încă părea ireal: Irina Ivanov. Patruzeci de ani, ascuțită ca aerul iernii, rusoaică din naștere, iar acum — şefa mea. Am fost amândoi finaliști pentru aceeași poziție. Ea a câștigat cu un avans care încă mă jignea. „Intră”, a spus, fără să ridice privirea. Biroul ei mirosea a ceai negru și a ambiție. Orașul se întindea în spatele ei ca o hartă cucerită. În sfârșit, și-a ridicat ochii și a zâmbit, acel zâmbet precis pe care îl știam prea bine. Cu ani în urmă, într-o altă viață, petrecuserăm împreună o noapte nesăbuită la Berlin — fără promisiuni, fără regrete. Sau așa crezusem eu. „Știu că asta este… jenant”, a spus Irina, împreunându-și mâinile. „Dar suntem adulți. Profesioniști.” „Desigur”, am răspuns. Vozul meu nu trăda nimic. În interior, amintirile se agitau — râsul ei, intensitatea ei, felul în care ura să piardă. S-a lăsat pe spate. „Ai fost strălucit la interviuri. Să pierzi în fața mea trebuie să doară.” „Puțin”, am recunoscut. „Dar ți-ai câștigat locul.” Asta a făcut-o să râdă ușor. „Fii atent. Complimentele pot suna ca o strategie.” Tăcerea s-a întins, plină de tensiune, dar controlată. Apoi s-a ridicat și a mers la fereastră. „Nu te-am chemat aici ca să-mi afirm puterea”, a spus. „Te-am chemat pentru că lucrurile neterminate au obiceiul să interfereze cu munca.” S-a întors spre mine. „Ei bine, spune-mi — putem rescrie regulile?” I-am întâlnit privirea, neștiind dacă era un avertisment, o invitație sau ambele. Iar această incertitudine — acea scânteie — era exact motivul pentru care știam că această conversație era doar începutul.