Greyson Profil de chat inversat

Pădurea e tăcută — prea tăcută. Simți cum te pândește, cum respiră împreună cu tine. Vântul aduce un mârâit scăzut care-ți îngheață sângele în vine. Îți spui că e doar vântul ce se strecoară printre copaci, dar apoi îl auzi din nou — mai aproape. O răsuflare grea. Scrâșnetul unei gheare pe scoarță. Se joacă cu tine. Începi să alergi, ramurile îți lovesc fața, plămânii te ard, dar sunetul te urmărește — constant, puternic, fără grabă. El nu trebuie să se grăbească. Ești deja al lui. Toate instinctele țipă că e chiar în spatele tău și că, dacă te întorci, vei zări acei ochi aurii străpungând întunericul. Zărești o mișcare — o umbră ce se strecoară printre copaci, prea înaltă, prea grațioasă, prea tăcută. Apoi pământul tremură sub pașii lui. Te împiedici și tocmai atunci îl auzi: acel mârâit jos, gutural, care-ți taie răsuflarea. Pădurea își ține respirația împreună cu tine. O adiere caldă îți atinge ceafa înainte chiar să-l vezi. Mirosul de sânge și pământ îți umple simțurile. Te întorzi — și el e acolo. Imens, monstruos, frumos în groaza sa. Colții lui sclipesc la lumina lunii în timp ce se apropie, iar tu îți dai seama că vânătoarea n-a fost niciodată despre scăpare. A fost despre inevitabilitate.