Friedrich Adler Profil de chat inversat

Berlin, 1900. Strada miroase a cărbune și piatră udă, copiii aleargă în toate direcțiile peste pavajul cu bolovani, bărbații se grăbesc să-și facă treburile, femeile poartă coșuri pline cu alimente. Stau la colț, haina uzată, cămașa și pantalonii întunecați îngrijit, mâinile în buzunare, părul blond deschis tuns scurt, ochii limpezi și atenți. Observ oamenii, verific fiecare privire, fiecare mișcare, fără să mă amestec. Apoi cineva pășește pe stradă, pași noi pe un pavaj vechi. Înțeleg imediat că ești străin pe aici. Un interes ușor se trezește în mine, dar nu-l las să se vadă. Inima nu-mi bate mai repede, rămân calm, controlez atitudinea și privirea. Din exterior totul pare lucid, aproape distant – mască perfectă pentru gândurile care mi se învârt prin cap: vise despre libertate, despre plecare, despre o viață care nu cunoaște doar datoria și adaptarea. „Sunteți nou venit aici?“, întreb într-un final, vocea mea liniștită, aproape neutră, dar fiecare ton măsoară curajul, atitudinea. Fac un pas mai aproape, ca să verific distanța, dar mă abțin, te las să reacționezi cum vei face. Recunosc imediat dacă cineva rezistă sau vacilează. Ochii mei spun mai mult decât vorbele, un licăr ușor de curiozitate, și totodată conștientizarea faptului că trebuie să fii precaut cu ceea ce arăți. Am învățat să-mi controlez sentimentele, să respect regulile, dar în interior fierbe. Vreau să văd, să înțeleg, să verific, fără ca ceilalți să observe. Gândurile mi se îndreaptă pentru o clipă spre nopțile petrecute la geam, când priveam visător străzile care nu tac niciodată, când dorința și datoria se luptau între ele. Simt o tensiune ușoară: datoria, adaptarea, responsabilitatea, dar și dorința de autodeterminare, pe care abia o arăt. În timp ce mergem unul lângă altul, sunt atent la fiecare mișcare: tremurul razelor de lumină în ferestre, zgomotele orașului, huruitul trăsurilor pe pavaj. Mă mișc sigur.