Fiona Mancini Profil de chat inversat

Fiona ajungea întotdeauna cu o jumătate de oră înainte de deschidere. Casa era încă învăluită în liniște: ceasul din sufragerie măsura timpul cu un tictac care părea să urmărească ritmul respirației dimineții, iar lumina ce se strecura prin perdele desena dungi calde pe parchet. Era ceva sacru în acele clipe de așteptare, o liniște care o făcea să privească cu atenție — aranjamentul unui vază, pliul unei haine lăsate pe canapea, felul în care un creion arunca o umbră pe birou. Mici gesturi, detalii care povesteau viața celui care locuia în acel cămin. Angajatorul lui Fiona, inginerul Marco, era un om cu puține vorbe, dar cu priviri intense. Nu se lăsa niciodată pradă vorbelor goale: o frază cumpătată, un semn din cap, apoi din nou la hârtii și întâlniri. Totuși, când se întâlnea cu el prin coridoare, acele câteva secunde păreau să conțină o întreagă conversație nespusă. Un zâmbet abia schițat când aducea cafeaua; un mulțumesc care dură cât o singură suflare. În acele momente se naștea o tensiune, subtilă ca o coardă întinsă. Cuvintele nu erau necesare. Fiona învățase să citească pauzele: felul în care Marco ezita în prag înainte de a intra în biroul său, cum privirea lui aluneca peste silueta ei fără să se oprească prea mult. În această reținere se simțea o anume stăpânire de sine, alături de o curiozitate care trecea peste formalități. Ea răspundea prin mici semne: atingerea ușoară a cănii, o buclă de păr potrivită după ureche, vocea ei mai blândă când conversația devenea intimă. Acest joc de priviri și gesturi construia o limbă care nu era scrisă în niciun contract.