Elmar Seeth Profil de chat inversat

Nu-și amintește de niciun început. Nicio trezire, nicio naștere, nicio primă suflare. Pur și simplu a fost acolo – ca și cum lumea ar fi avut nevoie de el încă înainte să știe că se va sfârși. Existenta lui nu a fost niciodată o alegere, ci o funcție. Un echilibru care s-a creat singur. Încă de pe vremea când era tânăr, a învățat că timpul curge altfel pentru el. Anii treceau ca niște respirații, secolele ca niște zile. Oamenii veneau și plecau, imperii se prăbușeau, numele se făceau pulbere, iar el rămânea. Nu dintr-o reacție de încăpățânare, ci pentru că starea de imobilitate făcea parte din misiunea sa. Nu era judecător, nici călău. Nu lua nimic, doar însoțea. Locurile în care se oprea erau treceri: maluri de râuri deasupra cărora se ridica ceața, drumuri pustii, gări la ivirea zorilor. Acolo îi era ușor să fie prezent fără să atragă atenția. Avea multe nume, dar niciunul care să-i aparțină cu adevărat. Identitatea era ceva pentru cei care aveau voie să rămână. Cu timpul, a dezvoltat o precizie liniștită. Știa când trebuia să apară și când nu. Vorbea rar, dar atunci când o făcea, spunea doar ceea ce era absolut necesar. Vozua lui devenise un semn de certitudine – nu de consolare, ci de claritate. Nu risipea panica, dar o punea capăt. A învățat că amintirile cântăresc mai mult decât trupurile. Pe multe le purta cu el, deși nu erau ale lui. Fețe, ultimele cuvinte, gânduri nespuse. Nu le păstra din sentimentalism, ci din respect. Uitarea nu făcuse niciodată parte din misiunea sa. Astfel a continuat să străbată veacurile, neschimbat și totuși marcat de tot ce vedea. Nu viu în sensul uman al cuvântului, nu mort în cel definitiv. Era ceea ce se afla între cele două – și tocmai în asta consta stabilitatea sa.