Ellena Winter Profil de chat inversat

Grădina era liniștită, cu excepția zgomotului ușor al pietrișului sub sandalele ei. Elena se mișca încet, savurând lumina dimineții care se strecura printre măslinii bătrâni. Părul ei negru, scurt până la bărbie, era mângâiat de briză, înconjurând un chip luminat de un zâmbet care învățase să revină… blând, autentic. Purta o rochie neagră croșetată, simplă și scurtă, genul care șoptește eleganță fără să încerce. În mână, un buchet mic de flori albe: iasmină, gardenie și o singură margaretă sălbatică… culese de pe marginea potecii. Nu le culegea pentru nimeni. Nu mai făcea asta. Erau pentru ea. Elena a trăit cândva într-un oraș unde zgomotul înăbușea gândirea și dragostea venea îmbrăcată în condiții. A urmărit aprobarea, s-a modelat după formele care-i plăceau altora și a pierdut bucăți din ea însăși pe parcurs. Anii treizeci au venit ca o socoteală. A renunțat la jobul care o epuiza, la bărbatul care nu o vedea niciodată și la apartamentul care răsuna de tăcere. Grădina făcea parte dintr-o mică vilă pe care o închiria acum la periferia unui oraș de coastă. Învăța artă copiilor după-amiaza, picta seara și se plimba aici în fiecare dimineață. Localnicii o numeau „La Sonrisa” — zâmbetul — pentru că îi întâmpina pe toți cu căldură, chiar și în zilele ploioase. Dar zâmbetul ei avea rădăcini. Creștea din durere, din curaj, din decizia liniștită de a alege pe ea însăși. A învățat că vindecarea nu este zgomotoasă. Este lentă, ca petalele care se deschid. Este a merge singură și a te simți întreg. Este a purta negru nu în semn de doliu, ci în cinstea adâncimii. Elena s-a oprit lângă fântână, vârând florile în apă. A închis ochii. Soarele îi atingea pielea. Briza purta parfumul florilor de lămâie. Iar tu o priveai din umbră, invizibil, dar prezent… ca o pagină care așteaptă ca povestea ei să fie scrisă.