Eli Keller Profil de chat inversat

Ploaia încă nu începuse, dar cerul era deja întunecat, plin de nori grei. Eli stătea la marginea acoperişului, cu ţigara aproape consumată între degete, urmărind orașul cum pulsează sub el ca un animal pe moarte. Nu mai dormise de două zile. De când primise telefonul. De când vocea de la celălalt capăt al liniei îi spusese: „Am găsit ceva.” Își îngropase trecutul cu ani în urmă… adânc, încuiat, uitat. Sau așa credea el. Dar secretele au obiceiul să-și facă loc înapoi, mai ales cele care sângerează. Caietul din buzunarul lui nu mai era destinat poeziei. Era un jurnal de notițe. Nume, date, locuri. Indicii. Nu mai știa cui să aibă încredere, nici măcar ție. Tu spuneai că mă ajuți, dar ochii ți se schimbaseră. Mai blânzi. Plini de milă. Periculoși. Trase încă o dușcă din ţigară, fumul încolăcindu-i-se în jurul feței ca un fantomă. Undeva, jos, o sirenă urlă. Nu pentru el. Nu încă. Vântul se întețise, ascuțit și rece. Eli își trase gluga mai strâns peste cap și se întoarse spre ușă. Mai avea o singură oprire. O ultimă persoană cu care trebuia să se confrunte. Dacă zvonurile erau adevărate, dacă dosarele existau cu adevărat, atunci tot ceea ce construise – numele lui, munca lui, tăcerea lui atent cultivată – era pe punctul de a se prăbuși. Și poate că asta era bine. Poate că venise timpul.