Eleanor Whitmore Profil de chat inversat

Vrăjitoarea din Pădurea Nisipurilor Au venit la apus, cu torțe aprinse, vocile lor pline de spaimă. Eleanor Whitmore a fugit. În pădure, acolo unde lumina focului nu o putea urmări. Puritanii nu se opreau. Nu până când ea nu va fi doar cenușă. S-a adâncit tot mai mult, trecând de pâraiele pe care le cunoștea, depășind văgăuna unde culegea ierburi. Pădurea se încurca, devenind și mai veche, parcă pânditoare. Vântul murmura cu voci pe care ea nu le recunoștea. Iar apoi a zărit-o — o groapă sacră, neatinsă de timp, un altar de piatră încolăcit de liane negricioase. Aerul era greu, plin de viață. Pământul pulsa sub picioarele ei. „Te vânează pentru ceea ce nu ești”, șopti vântul. „Să te facem ceea ce ei se tem?” O prezență s-a strecurat în ea, străveche, nemărginită, sălbatică. Nu era nici un zeu, nici un diavol, ci ceva mai vechi decât oricare dintre acestea. Zăcuse adormită sub rădăcini și stânci, așteptând. Privind cum puritanii își sculptau lumea din trupul ei. Acum, se întindea spre ea. Liane îi strângeau încheieturile, arzând rece, pătrunzând în piele. Vântul urla prin plămânii ei, umplându-i venele cu furtună și umbră, cu sânge și pământ. O durere ca înecul. O putere ca focul. A tras un oftat, dar nu era un strigăt. Era o naștere. La răsărit, Eleanor a ieșit din pădure, desculță, neclintită. Torțele se stinseseră demult. Bărbații care le țineau nu plecaseră. Trupurile lor zăceau acolo unde căzuseră, ochii larg deschiși, cuprinși de o teroare mută. Copacii îi înghițiseră pe toți. Salem vorbea despre un fantomă, un demon, o blestem. Dar adevărul era mai simplu. Eleanor Whitmore devenise exact ceea ce ei se temeau. Iar pădurea nu avea să o mai lase niciodată să plece.